PervoCvet

– Copilul visează de mult la un câine, – spunea bărbatul. Peste o săptămână, cățelul a fost găsit la stație.

Privind înapoi, îmi dau seama că totul s-a întâmplat la sfârșitul lui aprilie, la Chișinău, când pământul

Stigla je sama u bolnicu, bez ikoga da je prati tijekom porođaja: a čim se njezina beba rodila, liječnik ju je samo jednom pogledao i primijetio nešto što ga je rasplakalo.

Dragi dnevniče, Ja, Jadranka Kovač, ušla sam danas u bolnicu posve sama. Ivan Kovač, moj suprug, otišao

Stigla je sama u bolnicu, bez pratnje na porodu: a čim je beba došla na svijet, liječnik ju je jedan jedini put pogledao i primijetio nešto što ga je navelo na suze.

Koraljka Vuković ušla je sama u zagrebačku bolnicu. Njezin suprug Zvonko napustio ju je nekoliko mjeseci

A ajuns singură la maternitate, fără nimeni care s-o însoțească la naștere: și chiar în clipa în care i s-a născut pruncul, medicul a privit-o o singură dată și a zărit ceva care l-a făcut să plângă.

Vă spun o întâmplare care m-a marcat. Ileana a sosit singură la spital, fără un suflet lângă ea în timpul nașterii.

Ludosti ljubaviU vrtlogu ludosti ljubavi, Ivan je odlučio svojoj izabranici pokloniti mjesec, pa je cijelu noć penjao na krov zgrade s ljestvama i starom mrežom za leptire.

Dva tjedna prije službenoga puta Marin i Vedrana Kovač posvađali su se. Ozbiljno. Toliko da se mačak

Ludosti ljubaviLudosti ljubavi najčešće počinju sasvim obično, jednim pogledom koji traje koji trenutak predugo.

Dva tjedna prije njegova službenog puta Tomislav i Dubravka Horvat su se posvađali. Ozbiljno.

Nebuniile iubiriiÎn fiecare seară, sub ploaia măruntă a Bucureștiului, el îi spunea că o iubește, deși știa că ea nu-l va crede niciodată.

Uite ce-a fost. Cu două săptămâni înainte de delegație s-au certat urât. Atât de urât, că motanul Pufi

Kako to da nismo nasljednici? Druge rodbine nemamo! – viknula je kći razmahujući rukama, sve dok nije ugledala službeni dokument… Ova je priča počela mnogo prije onog dana kada su se u stanu gospođe Marije pojavili javnobilježnički papiri.

– Kako to nismo nasljednici? Druge rodbine nema! – poviče kći, mašući rukama, dok nije ugledala službeni

„Kako to da mi nismo nasljednici? Druge rodbine nema! – uzviknula je kći, mašući rukama, sve dok nije ugledala službeni dokument… Ova je priča počela mnogo prije onog dana kada su se u stanu Marije pojavili javnobilježnički papiri. Živjela je sama u jednoj od onih tipičnih višekatnica. Muža odavno nije bilo, a djeca su se razbježala. Svatko je od njih imao svoj život i svoje brige. Majku su spominjali vrlo rijetko. Isprva se Marija vrijeđala, čak je plakala u tihe večeri gledajući stare obiteljske fotografije. A onda se jednostavno naviknula. Pokušavala se nekako zaposliti kućanskim poslovima kako ne bi poludjela od usamljenosti. Svake je godine zdravlje sve više popuštalo. Starost se prikradala neprimjetno, oduzimajući snagu. Jednog dana žena jednostavno nije mogla doći do trgovine. Noge su je iznenada izdale, pred očima joj se smračilo, i jedva se zadržala za dovratak vlastitih vrata. Spas je bila susjeda Nada, koja je živjela kat niže. Bila je nešto mlađa i rado je pomagala: donosila je svježi kruh, kupovala lijekove po receptu, kuhala vruću juhu, pomagala pospremiti sobu ili oprati zavjese.

– Kako to da mi nismo nasljednici? Pa druge rodbine nema! – viknula je Jagoda, mašući rukama, dok joj

Cum adică nu suntem moștenitorii? Nu există altă familie! – a strigat fiica, fluturând mâinile, până când a văzut documentul oficial… Povestea a început cu mult înainte de ziua când în apartamentul Elenei au apărut actele notariale. Trăia singură într-un bloc obișnuit. Soțul îi murise demult, iar copiii se împrăștiaseră. Fiecare avea viața lui, grijile lui. De mamă își aminteau foarte rar. La început, Elena se supăra, chiar plângea în serile liniștite, uitându-se la pozele vechi de familie. Apoi s-a obișnuit. Încerca să-și găsească de lucru prin casă, ca să nu înnebunească de singurătate. Cu fiecare an sănătatea o lăsa tot mai mult. Bătrânețea se furișa neobservată, luându-i puterile. Într-o zi, femeia n-a mai putut ajunge la magazin. Picioarele au încetat s-o asculte, i s-a întunecat în fața ochilor și abia s-a prins de tocul ușii. Salvare a fost vecina Nadia, de la etajul de dedesubt. Era mai tânără și o ajuta cu bucurie: aducea pâine proaspătă, cumpăra medicamentele prescrise, gătea supă fierbinte, o ajuta să facă ordine ori să spele perdelele.

– Cum adică nu suntem moștenitori? Altă rudă n-avem și nici nu poate să existe! – strigă Rodica, fluturând